Rays of Hope Elvis

Rays of Hope Elvis

Motanul nostru, Ablikats Willis (Vanya), în vârstă de 3 ani și jumătate, este un motan extraordinar de frumos, care ne-a dăruit și ne dăruiește pui absolut excepționali, atât de frumoși încât ne-am dorit din tot sufletul să ne oprim fete de la el. Fiind puii lui Vanya aveau nevoie de un alt motan pentru montă și uite așa a apărut în viața noastră Rays of Hope Elvis.

Fiind prieten cu majoritatea breederilor importanți din Europa nu mi-a fost greu să găsesc ceea ce căutam și anume un pui din linii predominante din UK, crescut într-o felisă cu puține pisici, care nasc rar, la minim 8 luni distanță, cu toate analizele medicale la zi, crescut cu dragoste în casă, de un om bun, cu energii bune (eu cred că totul este energie și o pisică aduce în viața noastră un bagaj energetic ce poate fi o binecuvântare sau nu). În toată viața mea am pornit la drum cu oameni deștepți, curați, pentru că, indiferent de destinație, călătoria este cea care contează. Cum spune o vorbă din bătrâni: ”Mai bine cu un deștept la pierdere decât cu un prost la câștig”. De cele mai multe ori a fost ”cu un deștept la câștig” pentru că nu întotdeauna câștigul este numai pe plan financiar. 

Inițial m-am gândit la mentorul nostru Natali Karpetskaya, o crescătoare de renume care este un medic veterinar renumit în Rusia, cu experiență de peste 30 de ani. Natalie îmi spusese de mult că nu mă voi descurca cu un singur motan. Mi-a spus că în prezent nu are niciun motan disponibil care mi s-ar potrivi, dar are o prietenă bună, cea mai bună prietenă a sa, crescător de aproape 20 de ani, care are un cuib din niște linii fantastice, dintr-un motan originar din UK, extrem de apreciat și căutat, care face monte doar cu câteva pisici de top din lume. Mi-a trimis o filmare cu 4 motani, dintre care 3 extrem de asemănători, doi dintre ei fiind aproape identici. Am rugat-o să mă ajute să aleg între cei doi, iar alesul a fost Elvis, care la vremea aceea avea cam 2 luni.

Când mi-a trimis datele de contact ale crescătoarei am rămas fără cuvinte, deoarece este unul dintre cei mai apreciați breederi din lume atât pentru premiile obținute de pisicile sale cât și pentru faptul că are linii sănătoase și robuste. Era o onoare pentru mine să iau un pui de la dumneaei, mai ales că o prietenă bună, tot cu un pui de la această felisă tocmai câștigase cu motanul său titlul de Grand International Champion, un titlu extrem de râvnit.

Am rezervat biletele de avion către Riga, cu escală la Varșovia, am rezervat o cameră la un hotel lângă aeroport, din moment ce ajungeam la prânz și plecam a doua zi la 4 dimineaţa nu avea rost să stau în oraș. Plecarea urma să aibă loc peste 2 luni și câteva zile, cu un weekend înainte de showul nostru Sofisticat la care urma să participăm, așa cum o facem în fiecare primăvară și toamnă. După câteva săptămâni m-am uitat din nou pe rezervări, am văzut că este o pauză de 3-4 ore între avioane, prea puţin ca să merite să ies din aeroport, dar prea mult ca să stau degeaba pe un scaun. Apoi mi-am dat seama că la întoarcere voi avea puiul cu mine și va trebui să mă organizez. Dacă plecam la ora 4 de la hotel, primul avion la ora 6, urmau 4 ore în aeroport la Varșovia, apoi încă vreo 2 ore zborul spre București, una peste alta eram pe drum vreo 11-12 ore. Ce face puiul? Ce mănâncă? Unde își face nevoile? Unde stau cu el să fie liniște, să nu se streseze? și multe, multe alte întrebări. Aveam experiența concursurilor feline unde pisicile sunt extrem de cuminți și nu mănâncă, nu merg la litieră, doar beau puțină apă, rezistând liniștite 8-9 ore și asta nu pentru că nu sunt hrănite sau nu li se oferă litiera ci pentru că pisica dacă nu se simte în siguranță nici nu mănâncă, nici nu merge la litieră.

M-am trezit vineri dimineață la ora 3, la 4 am plecat către aeroport, având în bagajul de cală și o geantă de transport textilă în care să aduc puiul la întoarcere. Totul a fost ok, zborul spre Varșovia bun, am aterizat și am rămas în zona de tranzit Schengen. M-am tot învârtit pe acolo, am studiat toate zonele ca să găsesc una liniștită unde să stau cu motanul la întoarcere (nu aveam de unde să știu că la întoarcere vom sta în zona non Schengen care era mult mai mică). Am citit, am asculta muzică în căști, aveam și un audiobook, m-am jucat la telefon, am citit din nou, am intrat pe Facebook, mi-am făcut ordine prin cele 1200 de poze, iarăși am citit, dar timpul parcă stătea în loc. Și cum stăteam eu așa liniștit într-un colț retras al aeroportului și mă gândeam cum mai omor și ultima jumătate de oră înainte de a vedea la ce poartă mă îmbarc, se aprinde monitorul din fața mea cu cursa de Talin. Ce noroc, nu mai trebuie să caut poarta, mai am un pic și începe îmbarcarea. M-am gândit să intru pe Facebook să văd ce a mai postat Nadezda, crescătoarea la care mergeam. Și cum îmi apare profilul ei, sub nume scrie Riga! M-am simțit ca Madonna cu ”Hello Budapest!”, am fugit la primul monitor care afișa plecările să văd unde trebuie să mă îmbarc pentru Riga! Problema care a apărut nu era așa cum mă așteptam că aș fi putut să întârzii ci din contră, că tocmai modificaseră ora de plecare, ceea ce însemna că mai trebuia să aștept o oră și jumătate în plus. Același ritual, citit, telefon, muzică și într-un final ne-am îmbarcat.

Am ajuns la Riga, aeroport frumos, mic și cochet, am ieșit afară să iau un taxi, hotelul fiind la vreo 2 km de aeroport. Era un domn elegant care m-a întrebat dacă vreau un taxi? I-am spus că da, mi-a spus că va costa 15 euro și cumva din spatele lui apare un altul, cu o față de șmecher, cam cum erau și la noi la Otopeni taximetriștii. Eram obosit, nu mai aveam chef de nimic așa că i-am spus că sunt doar vreo 2 km și că dacă vrea 10 euro e ok. A comentat că parcarea doar costă 5 euro, știți voi țigăneala clasică. Am plecat cu el, mi-a spus că e armean, că știe câteva orașe din România, că știe și cuvântul p--ă, ceea ce nu m-a mirat de loc. Pe drum a mai încercat să îmi vândă diverse produse și servicii dar am ajuns repede și am scăpat de prostiile lui. Nu îmi venea să cred că într-o țară baltică, atât de civilizată eu am găsit un asemenea personaj. Hotelul era superb, cu un design specific locului, cu o grădină superbă, personalul civilizat, politicos, eram bucuros să fiu într-o lume normală. Datorită fusului orar diferit, Letonia fiind pe același fus orar cu noi dar cu o oră mai târziu decât Polonia, mai aveam doar o oră până urma să mă întâlnesc cu Nadezda și cu prietena sa care este traducător profesionist de limbă engleză. Pe de-o parte mi se închideau ochii de somn, nu mai aveam chef de nimic, pe de alta știam că urma să îl primesc pe Elvis în curând.

La ora 17 am auzit un ciocănit în ușă și am văzut-o pentru prima dată pe Nadezda. Era exact cum mi-o descrisese Natalie, o doamnă desăvârșită. De la modul simplu dar elegant în care era îmbrăcată, la felul în care vorbea, pe un ton liniștit, la gesturile sale, totul exprima bun gust și rafinament. Elvis era la fel de frumos ca în filmările pe care le văzusem, chiar un pic mai frumos în realitate, foarte sociabil, așa că l-am lăsat în cameră și am mers la masă. Acolo am povestit câte în lună și în stele, mai făceam pauză ca să poată mânca și prietena ei traducătoarea, o femeie extrem de plăcută, mare iubitoare de pisici și ea. M-a întrebat dacă îmi place Elvis, dacă corespunde așteptărilor mele, mi-a adus mâncare uscată pt el într-o punguță, dar și un sac nou de 2kg, să aibă băiatul când ajunge acasă. Mi-a adus o grămadă de lucruri pentru el și cel mai important o păturică pentru a înveli geanta de transport, deoarece în avion ești obligat să pui cușca/geanta la picioare, ceea ce înseamnă că este atât frig cât și curent. Am avut o cină minunată, am învățat multe lucruri, ne-am luat la revedere și m-am întors la băiatul meu. Ajuns în cameră mi-am dat seama că nu luasem nicio undiță, niciun laser, nimic să mă joc cu el, așa că am făcut ceva ce acasă nu aș face niciodată, am luat cablul usb și l-am transformat în undiță, cu speranța că, odată ajunși acasă nu  va înceape să vâneze cablurile. Ne-am jucat, ne-am culcat pe la 8 seara pentrut ca la 3.30 dimineaţa ne trezeam. A venit un taxi, de data asta unul adevărat, am ajuns la aeroport, cursa a costat 7 euro. Am declarat pisica la check in după care am mers la controlul bagajelor. Acolo a trebuit să îl scot pe Elvis din cușcă și să trec cu el în brațe. Am văzut câțiva ofițeri vamali venind spre mine, dar mi-am dat seama după zâmbetele lor că totul avea de-a face cu pisica. Erau iubitori de animale și s-au minunat când au văzut așa o pisică frumoasă și pufoasă. Am intrat în zona de tranzit unde m-a impresionat designul scandinav, atât de simplu și frumos, săli de așteptare cu plasme unde rualu filme, știri, meciuri, extraordinar de frumos și civilizat. Elvis a stat cuminte în geanta de transport, acoperit cu păturica, am ajuns la avion și spre surprinderea mea scaunul de lângă mine era gol. L-am pus pe Elvis pe scaun și acolo a stat tot drumul. Înainte să plecăm ne-au spus că vor opri curentul în avion pentru următoarele 5-10 minute pentru a efectua anumite teste. Nu este deloc ceea ce vrei să auzi înainte de decolare. Am zburat perfect, fără nicio problemă, am ajuns la Varșovia unde am vrut să o iau spre zona de tranzit în care stătusem la venire și pe care o studiasem atât de bine. Spre surprinderea mea ne-au îndrumat spre o altă zonă, așa cum v-am spus era cea non Schengen. Mai mică, dar frumos și civilizat locul. Datorită fusului orar diferit aici era cu o oră mai devreme, ceea ce făcea că trebuia să stăm 4 ore în acel loc. Am căutat un loc retras, l-am scos pe Elvis din geantă, dar nu puteam să îi dau drumul pe jos, așa că a trebuit să se mulțumească să stea la mine în brațe, ceea ce s-a întâmplat doar vreo 2 minute, după care domnul dorea în continuare să exploreze. I-am dat apă cu seringa pentru că nu a vrut nici să bea, nici să mănânce și, după vreo 20 de tentative de evadare, l-am băgat la loc în geanta de transport, l-am acoperit cu păturica iar după vreo 10 minute a adormit. Am citit, mi-am făcut ordine în telefon, am stat pe Facebook, m-am jucat la telefon, am sunat acasă, i-am dat mesaje Nadezdei, dar timpul parcă stătea în loc. Elvis dormea ca un urs iar eu nu mai știam ce să fac. Aș fi mâncat, aș fi mers la toaletă, dar băiatul dormea și nu puteam să îl trezesc, problema fiind aceea că nu poți lăsa bagajele nesupravegheate în aeroport. Mă gândeam cum ar fi să îmi detoneze pisica? Glumesc! Atunci când nevoile fiziologice și-au spus cuvântul m-am gândit că cel mai simplu ar fi să găsesc un român de-al meu pe care să îl rog să stea un pic cu Elvis până mă întorc eu de la toaletă, românii fiind mai puţin sau deloc ”speriați de bombe”.  Mă tot plimbam câte 10-20 de metri stânga, dreapta, pentru că amorțisem pe scaun și la un moment dat văd pe un scaun pus pe servieta unui domn, un boarding pass pe care scria OTP. Un domn bine, la vreo 55-60 de ani, părea a fi salvarea mea. Îmi cer scuze, îl întreb dacă zboară la Otopeni, doar că sărmanul om îmi răspunde în engleză. Era un neamț care venea în România. Acum hai să te văd eu cum convingi un neamț să încalce o regulă, pentru că spune clar că nu ai voie să supraveghezi bagajul altcuiva, etc. Evident că sărmanul om s-a speriat, nu a vrut să mă ajute așa că a trebuit să merg la toaletă cu valijoara mică de cală într-o mână și cu geanta cu sărmanul Elvis pe umăr. M-am bucurat că nu eram femeie pentru că sincer nu știu cum aș fi folosit toaleta. Apoi am mâncat ceva la un restaurant, am mai omorât timpul și am mers la îmbarcare. De data asta nu am mai încurcat orașele. La îmbarcare era și neamțul meu. Am mers să îmi cer scuze și să îi explic faptul că nu am vrut să îl inoportunez dar având și bagaj și pisică era tare complicat. Mi-am cerut scuze, i-am spus că am o pisică cu mine și a început să dea din cap că nu, s-a uitat în altă parte, de parcă aș fi vrut să îi dau pisica să stea cu el în avion. Mai bine îmi vedeam eu de treaba mea că sărmanul neamț mai avea un pic și îi chema pe cei de la security. După 4 ore interminabile în sfârșit ajungeam la avion. De fapt nu, pentru că, deși plecasem din aeroport pe acel tunel care de obicei te duce la avion, acesta cobora pe pistă și te ducea la un autobuz. Autobuzul ne-a dus la avion dar nu mai deschidea ușile să coborâm. Motanul începuse să se agite, un inginer a venit la autobuz și ne-a spus că mai au de făcut niște verificări și că va mai dura ceva, așa că vom mai sta în autobuz. Unul dintre pasageri, un român mi-a spus că speră să nu se întâmple ca și săptămâna trecută la aceeași cursă, unde i-au dat jos din avion și au amânat cursa cu o zi, din motive tehnice. Asta mai lipsea, nu aveam litieră, nu aveam nisip, urma să fim cazați la un hotel în apropierea aeroportului unde nu sunt magazine în apropiere, cel puţin nu pet shopuri, nici nu vroiam să mă gândesc ce haos urma. A venit un mecanic cu o trusă de scule în mână, unul slab și m-am gândit fără să vreau, în timp ce mă uitam pe net unde tocmai văzusem că avionul Embraer este ”made in Brazil”, că acel tânăr este Dorel, cel din reclamă. Având în vedere că urma să meșterească ceva la un avion, ultimul lucru pe care îl doream era ca el chiar să fie Dorel. Avea o vestă pe el cu numele firmei la care lucra. Cum credeți că se numea firma? DOCO! De ce oare primul lucru la care m-am gândit a fost Dorel Company? M-am rugat la zeul pisicilor, al oamenilor, al călătorilor, al mecanicilor, al avioanelor,  la Dumnezeul meu și după vreo 20 de minute ne-au îmbarcat. De data asta pisica a stat la picioare pe jos, unde era extrem de frig așa că păturica a fost binevenită. Am aterizat greu, chiar mă întrebam dacă polonezii reușiseră să repare avionul așa cum și-au propus? Ne-a luat un autobuz, care ne-a tot plimbat, a oprit, după care a fost trimis în altă parte, nu se mai termina odată. Am trecut din terminalul plecări în cel sosiri pentru a putea fi mai ușor luați de soția mea Adina, deoarece la terminalul plecări nu ai unde să oprești. Acest pasaj ce unește cele două terminale își dorește să fie o zonă comercială, dar este o porcărie lipsită de gust. Bun venit în România!

Odată ajunși acasă l-am instalat pe Elvis la noi în dormitor, s-a adaptat imediat, a dormit între noi, a tors încontinuu. Peste câteva zile i-am prezentat-o și pe Lady D, care este cu o lună mai mare ca el și cu care urma să meargă împreună la show în weekendul următor. 

Cam atât deocamdată despre Elvis, nu mă aștept să ia vreun premiu, deoarece categoria la care participă este de 4-7 luni, el fiind cel mai mic, la doar 4,5 luni nu este suficient de dezvoltat ca să se poată vedea clar trăsăturile viitoare. Important este să participe, se spune că dacă nu îi duci de mici nu se obișnuiesc cu expozițiile și devin sălbatici și imposibil de prezentat la show. 

P.S. Elvis a participat la Show, a primit calificativul Excelent 1 în ambele zile. În prima zi a câștigat la categoria sa British Shorthair Blue, kitten, 4-7 luni. A doua zi aceeași poveste, însă a fost comparat și cu cea mai bună fată de aceeași vârstă, apoi cu un băiat ce câștigase categoria 7-11 luni, ceea ce i-a adus titlul de Best in Varity, adică cel mai bun pui de British Shorthair Blue din concurs, plus o nominalizare la Best in Show! 

1 Response

  1. Elena
    Ce drăguț! Aventuri, aventuri! Dar ce nu facem noi pentru minunățiile noastre cu blaniță! 😻

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *